„Jumătate din aceia care au de a face cu justiţia sunt nemulţumiţi de ea. Sunt cei care pierd procesele. Din rest mulţi sunt tot nemulţumiţi, întrucât procesul a durat prea mult sau cheltuielile au fost prea mari sau hotărârea obţinută nu este exact în termenii doriţi. Cei care sunt satisfăcuţi nu sunt recunoscători justiţiei întrucât au primit doar ceea ce li se cuvenea”.
(Adrian Severin)
Cuvintele de mai sus prezintă extrem de corect raportul dintre justiţie şi justiţiabili în România, în anul de graţie 2009. Oricine îşi doreşte un proces echitabil, în care probele să fie administrate echilibrat, sub oblăduirea unui magistrat priceput, independent şi imparţial, procedura să fie suficient de rapidă, cheltuielile de judecată să fie minime, iar hotărârea pronunţată să fie justă şi extrem de bine motivată în fapt şi în drept. În lipsa, chiar aparentă, a oricăruia dintre aceste elemente, justiţiabilul şi justiţia se plasează pe poziţii antagonice.
În această ambianţă, rolul avocatului, cel mai important auxiliar al justiţiei, este unul crucial. Pe de-o parte, avocatul este dator părţii, pe care trebuie să o asiste şi să o reprezinte, să o asculte şi să o încurajeze, cu care trebuie să se lupte pentru a se apropia de adevăr şi pentru a culege toate datele şi informaţiile necesare pregătirii cauzei. Pe de altă parte, avocatul este dator judecătorului, pe care trebuie să-l asiste în cursul procedurii, pe care trebuie să-l înţeleagă atunci când protestează pentru neplata salariilor, sporurilor şi primelor şi în faţa căruia trebuie să se prezinte ca un bun profesionist. În fine, avocatul este dator justiţiei însăşi, pe care trebuie s-o accepte chiar şi atunci când funcţionează în regim de avarie sau nu funcţionează deloc.
