1. Prin Decizia Civilă nr. 4829 din 18 noiembrie 2011, Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal a dispus anularea art. 4 din Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca nr. 149/2009 şi a anexelor nr. 1-5 la acelaşi act normativ. Art. 4 din H.C.L.M. Cluj-Napoca nr. 149/2009 era redactat după cum urmează:

    ” Alături de sancţiunea principală a amenzii contravenţionale, prevăzută la art. 2, se pot aplica una sau mai multe sancţiuni complementare: blocarea roţilor vehiculelor / autovehiculelor, ridicarea / mutarea pe un alt amplasament al vehiculelor / autovehiculelor etc., conform Regulamentului care constituie Anexa nr. 1 la prezenta hotărâre “.

    Anexele 1 – 5 la hotărâre reglementau procedura de ridicare a vehiculelor sau de blocare a roţilor şi actele întocmite cu această ocazie.

    2. Argumentul esenţial care poate fi desprins din argumentarea Curţii de Apel Cluj este următorul:

    Hotărârile adoptate de Consiliul Local nu au statut de lege specială, iar această autoritate nu poate reglementa din punct de vedere normativ sancţiuni contravenţionale complementare. Cum art. 4 din H.C.L. 149/2009 defineşte măsurile ridicării şi ale blocării ca fiind măsuri contravenţionale complementare, este evident faptul că prin H.C.L. 149/2009 s-au încălcat prevederile O.G. 2/2001.

    Mai precis, instanţa a statuat în sensul că o interpretare sistematică, istorico-teleologică şi logică relevă faptul că noţiunea de “legi speciale” utilizată de art. 5 alin. (4) din O.G. nr. 2/2001 nu include şi hotărârile de Consiliu Local, legiuitorul intenţionând să permită instituirea de măsuri contravenţionale doar prin “lege”, în sensul strict al noţiunii.

    Pe cale de consecinţă, s-a reţinut că pentru lipsa competenţei, o condiţie sine qua non pentru emiterea oricărui act administrativ, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca nu putea adopta în mod valabil art. 4 din H.C.L.M. Cluj-Napoca nr. 149/2009 şi anexele nr. 1-5 la acest act normativ.

    3. Trebuie observat faptul că această motivare prezintă o importanţă majoră pentru soarta juridică a unui act normativ identic adoptat de Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca imediat după anularea de către instanţă a art. 4 din H.C.L.M. Cluj-Napoca nr. 149/2009.

 Mai precis, prin H.C.L.M. Cluj-Napoca nr. 438 din 29 noiembrie 2011 se stabilesc (1) măsuri contravenţionale complementare, deşi acest act reprezintă un act juridic cu caracter normativ secundum legem, el nefiind o „lege specială” astfel cum art. 5, alin. (4) din O.G. 2/2001 impune; (2) se reglementează o procedură paralelă de ridicare a autovehiculelor oprite/staţionate nelegal, deşi această competenţă aparţine, potrivit art. 64 alin. (3) din O.U.G. 195/2002, Guvernului României, care elaborează şi actualizează Regulamentul de aplicare a OUG 195/2002; respectiv, în fine, (3) serviciul de ridicare/blocare s-a atribuit către RADP Cluj din nou fără a se respecta dispoziţiile art. 9 lit. c¹) din O.U.G. nr. 34/2006, fără a se organiza o licitaţie în acest sens.

  4. În ceea ce ne priveşte, apreciem că noul act normativ este unul vădit nelegal şi că el va fi în curând viagra din ordinea juridică de către instanţele de contencios administrativ. Desigur, în acest context se va pune şi problema angajării răspunderii juridice a consilierilor locali care au votat pentru adoptarea H.C.L.M. Cluj-Napoca nr. 438/2011, într-o formă identică cu H.C.L. nr. 149/2009, anulată cu 11 zile mai devreme.

Recent, Parlamentul a adoptat propunerea Guvernului de modificare a taxei de poluare instituite prin O.U.G. nr. 50/2008 şi de înlocuire a acesteia cu o variantă în principiu identică. Singura diferenţă majoră faţă de reglementările anterioare o reprezintă faptul că taxa de poluare va fi achitată şi cu ocazia transferului dreptului de proprietate asupra unui autoturism înmatriculat în România anterior datei de 1.01.2007 (şi pentru care, la momentul respectiv, s-au achitat TVA, taxe vamale şi accize).

Noua reglementare instituie şi un mecanism reparatoriu, similar fostului art. 11 din O.U.G. nr. 50/2008, în sensul că organele fiscale vor restitui la cerere diferenţa dintre taxa de poluare care a fost achitată în temeiul O.U.G. nr. 50/2008, în toate formele sale, şi taxa de poluare ce ar fi datorată în temeiul noului act normativ. Mecanismul de reparaţie este născut mort, la fel ca predecesorul său, el fiind în mod vădit contrar art. 15 par. 2 din Constituţia României (întrucât noul act normativ, care ipotetic va intra în vigoare de la 1.01.2012, produce evidente efecte retroactive).

Având în vedere jurisprudenţa constantă, la acest moment la nivelul tuturor instanţelor din România, apreciem că la momentul de faţă o singură concluzie poate fi formulată: toate taxele plătite cu ocazia primei înmatriculări a vehiculelor second-hand (taxă specială pentru autoturisme şi autovehicule, în perioada 1.01.2007 – 30.06.2008, respectiv taxă de poluare în perioada 1.07.2008 – 31.12.2011) pot fi recuperate integral, în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. O asemenea soluţie este fondată pe principiul supremaţiei şi priorităţii dreptului european (art. 90 TCE şi art. 110 TFUE).

Prin decizia civilă nr. 372/R din 29 septembrie 2011, Tribunalul Arad – Secţia Comercială a confirmat o hotărâre anterioară a Judecătoriei Arad şi a stabilit că Piraeus Bank a modificat unilateral dobânda în contractul de credit încheiat cu reclamantul.

Practic, în luna mai 2009, Piraeus Bank a majorat de la 4,9% la 6,9% marja fixă a dobânzii, într-o formulă de calcul de tipul marja fixă + LIBOR. Modificarea a fost operată în temeiul unui articol din contract ce permitea băncii modificarea unilaterală a dobânzii, în orice moment.

În esenţă, instanţele arădene au concluzionat că o asemenea modificare nu este posibilă, după data de 1 ianuarie 2009, întrucât art. 9 indice 3 din O.G. nr. 21/1992, modificată prin O.U.G. nr. 174/2008, exclude posibilitatea ca banca să modifice un contract de credit în derulare fără acordul clientului. Prin urmare, s-a dispus restituirea diferenţei de dobândă percepute de bancă şi plata dobânzii legale aferente sumelor prelevate nelegal.

Piraeus Bank se alătură astfel Unicredit Ţiriac Bank S.A. pe lista băncilor sancţionate de instanţe pentru modificarea unilaterală a contractelor de credit în derulare.

Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. 61/117/2011, după două amânări de pronunţare succesive, la data de 18.11.2011 a admis recursul reclamantei, modificând în tot sentinţa Tribunalului Cluj nr. 1237/8.03.2011, în sensul admiterii acţiunii în anulare a H.C.L. Cluj-Napoca nr. 149/2009. Instanţa a anulat prevederile acestui act normativ care instituiau măsurile contravenţionale complementare ale blocării roţilor autovehiculelor, respectiv a ridicării acestora, în ipoteza în care s-ar fi apreciat că acestea ar opri/staţiona/parca în mod neregulamentar pe domeniul public sau privat al Municipiului Cluj-Napoca.

În esenţă, reclamanta a criticat legalitatea H.C.L. Cluj-Napoca nr. 149/2009 prin aceea că:

- aceasta instituia măsurile contravenţionale complementare ale blocării roţilor autovehiculelor şi ale ridicării sau mutării acestora pe alte amplasamente, însă în raport de dispoziţiile art. 5, alin. (4) din O.G. 2/2001, sancţiuni contravenţionale complementare nu pot fi instituie decât prin „legi speciale”, iar nicidecum prin hotărâri de consiliu local, care sunt acte juridice secundum legem

- aceasta instituia o procedură paralelă de ridicare a autovehiculelor, în condiţiile în care competenţa de reglementare a unei asemenea problematici aparţine Guvernului, în raport de art. 64, alin. (3) din O.U.G. 195/2002 care prevede faptul că „ridicarea vehiculelor dispusă de poliţia rutieră în  condiţiile prevăzute la alin. (1) se realizează potrivit procedurii stabilite prin regulament”

- H.C.L. Cluj-Napoca nr. 149/2009 oferea competenţa dispunerii unor astfel de măsuri contravenţionale complementare de către reprezentanţii Regiei Autonome a Domeniului Public Cluj-Napoca sau de către „împuterniciţii Primarului din cadrul Direcţiei Poliţia Comunitară a Primăriei municipiului Cluj-Napoca”; or, în raport de art. 64, alin. (1) din O.U.G. 195/2002, competenţa dispunerii măsurii ridicării autovehiculelor aparţine „poliţiei rutiere”

- H.C.L. Cluj-Napoca a atribuit serviciul public de blocare/ridicare a autovehiculelor Regiei Autonome a Domeniului Public Cluj-Napoca cu nerespectarea art. 9, lit. c¹) a O.U.G. nr. 34/2006, neorganizându-se în acest sens o licitaţie

De asemenea, având în vedere că reclamanta a deţinut calitate procesuală activă atât în ceea ce priveşte măsura blocării roţilor autovehiculelor, cât şi măsura ridicării acestuia, fiindu-i aplicate succesiv în vara anului 2010, la o distanţă de câteva săptămâni, astfel de sancţiuni contravenţionale complementare, Curtea de Apel Cluj a dispus obligarea Municipiului Cluj-Napoca la repararea prejudiciul material cauzat prin edictarea unor acte normative nelegale, actualizând totodată creanţele cu dobânda legală.

Astfel, Municipiul Cluj-Napoca a fost obligat la plata sumei de 415 RON reprezentând contravaloarea taxei de „ridicare/staţionare/depozitare” a autovehiculului şi suma de 100 RON reprezentând contravaloarea taxei de „blocare” a autovehiculului.

În egală măsură, Curtea de Apel Cluj a admis şi cererea reclamantei de a-i fi reperat prejudiciul suferit ca urmare a privării acesteia de lipsa folosinţei bunului (lucrum cessans) în perioada în care acesta a fost blocat, respectiv ridicat şi depozitat în temeiul H.C.L. 149/2009 Cluj-Napoca. Prejudiciul a fost evaluat simbolic de către reclamantă la 1 RON.

Hotărârea Curţii de Apel, deocamdată nemotivată, poate reprezenta o premieră în peisagistica jurisprudenţei naţionale. Este adevărat că la nivel naţional au existat hotărâri prin care s-au anulat Hotărâri de Consiliu Local asemănătoare prin care se stabileau măsurile contravenţionale complementare a blocării roţilor respectiv a ridicării autovehiculelor (exemplificativ: Curtea de Apel Oradea dosar nr. 2571/83/2007; Tribunalul Hunedoara dosar nr. 395/221/2010; Curtea de Apel Suceava dosar nr. 354/40/2010; Curtea de Apel Târgu-Mureş dosar nr. 173/43/2007; Curtea de Apel Braşov decizia 122/R/26.02.2008), însă aceste soluţii jurisprudenţiale s-au întemeiat în sensul nelegalităţii actelor normative cu caracter local pe considerentele că acestea ar fi fost emise în executarea Hotărârii de Guvern nr. 147/1992, care a fost abrogată tacit prin art. 134, alin. (1), teza a II-a al OUG 195/2002.

În schimb, în prezenta cauză deferită înspre judecare Curţii de Apel Cluj, reclamanta nu a invocat astfel de argumente, ci s-au ridicat în premieră probleme juridice ce vizează imposibilitatea generală a stabilirii unor măsuri contravenţionale complementare prin hotărâri de consiliu local [art. 5, alin. (4) O.G. 2/2001], respectiv de imposibilitatea reglementării unei proceduri paralele de ridicare/blocare a autovehiculelor prin astfel de acte emanând de la autorităţile locale, căci această prerogativă aparţine exclusiv Guvernului [art. 64, alin. (3) O.U.G. 195/2002].

Reclamanta a fost reprezentată pro bono de către avocat Costaş Cosmin Flavius din Baroul Arad.

II.                Posibilitatea persoanelor cărora le-au fost prelevate anumite „taxe” ca urmare a ridicării/blocării autovehiculelor de a fi despăgubite

 

Ca urmare a anulării prevederilor H.C.L. Cluj-Napoca 149/2009 care instituiau măsurile contravenţionale complementare a blocării roţilor şi a ridicării autovehiculelor, astfel de măsuri nu mai pot fi dispuse în mod legal de la momentul pronunţării acestei hotărârii judecătoreşti irevocabile.

În egală măsură, persoanele cărora li s-au perceput taxe de „blocare”, respectiv „ridicare/staţionare/depozitare” a autovehiculelor în temeiul H.C.L. Cluj-Napoca 149/2009, au la îndemână posibilitatea acţionării în justiţie în vedere recuperării acestor sume achitate în temeiul hotărârii de consiliu local nelegale. Aceste creanţe, la cererea solvensului, vor fi actualizate cu dobânda legală în materie civilă, reclamantul putând solicita a fi despăgubit şi pentru lipsa de folosinţă a autovehiculului (lucrum cessans) pentru perioada de timp în care acesta a fost blocat, ori, după caz, ridicat şi depozitat. În măsura dovedirii unui prejudiciu extrapatrimonial (e.g. spaima suferită ca urmare a bănuielii că autovehiculul i-ar fi fost furat, iar nu ridicat), reclamantul poate solicita şi compensarea prejudiciului moral astfel cauzat.

1. După caz, un astfel de rezultat poate fi obţinut printr-o acţiune în răspundere delictuală îndreptată împotriva Municipiului Cluj-Napoca pe temeiul art. 998-999 C. civ. de la 1864, pentru motivul imputabil (elementul culpei) al edictării unui act normativ nelegal (elementul faptei ilicite) care a determinat achitarea respectivelor taxe de către reclamant (elementul prejudiciului), între aceste două elemente ale răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie existând un vădit raport direct şi linear de cauzalitate.

2. În egală măsură, este posibilă şi formularea unei acţiuni în plată nedatorată (art. 992-993 C. civ. de la 1864) în contradictoriu cu accipiensul Regia Autonomă a Domeniului Public Cluj-Napoca (persoana juridică care a prelevat respectivele pseudo-taxe), ridicându-se, preferabil la primul termen de judecată, excepţia de nelegalitate (art. 4 din Legea 554/2004) a procesului-verbal de „blocare” sau „ridicare/staţionare/depozitare” autovehiculului cu pricina, proces-verbal care, raportat la dispoziţiile art. 6 pct. 7 din Cap. III a Anexei nr. 1 la HCL nr. 149/2009, reprezintă un act administrativ susceptibil a-i fi contestată legalitatea în faţa instanţelor de contencios administrativ. Cum hotărârile judecătoreşti prin care s-au anulat acte cu caracter normativ au putere numai pentru viitor (art. 23 din Legea 554/2004), fapt de natură să atragă concluzia că H.C.L. Cluj-Napoca nr. 149/2009 a ieşit din vigoare începând cu data de 18.11.2011, este necesar ca excepţia de nelegalitate să se ridice nu în raport de  prevederile acestui act cu caracter normativ emis de autorităţile locale, ci în raport de dispoziţiile art. 5, alin. (4) din O.G. 2/2001 şi a art. 64 din O.U.G. 195/2002.

Conduita procesuală constând în ridicarea unei astfel de excepţii de nelegalitate îşi păstrează caracterul oportun în ipoteza în care s-ar fi întocmit un proces-verbal de constatare şi sancţionare a presupusei contravenţii comise (act distinct de procesul-verbal de „blocare”, respectiv „ridicare/staţionare/depozitare”) prin care s-ar fi stabilit o măsură contravenţională principală, iar împotriva respectivului proces-verbal fie nu s-ar fi formulat o plângere contravenţională în termenul legal de 15 zile de la comunicare, fie o astfel de plângere ar fi fost respinsă printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

În schimb, în situaţia în care presupusului făptuitor nu i s-a comunicat în modul/termenul prevăzut de lege vreun astfel de proces-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei (situaţia cea mai adesea întâlnită în practică), însă s-ar fi dispus măsura contravenţională complementară a blocării sau ridicării autovehiculelor, prelevându-i-se anumite „taxe” pentru deblocarea/eliberarea autovehiculului, jurisprudenţa instanţelor Municipiului Cluj-Napoca este unanimă în sensul că aceste creanţe sunt încasate în mod nedatorat (art. 992-993 C. civ. 1864) de către Regia Autonomă a Domeniului Public Cluj-Napoca şi, prin urmare, trebuie restituite fără a fi necesară ridicarea excepţiei de nelegalitate împotriva proceselor-verbale întocmite de această entitate privind „blocarea”, respectiv „ridicarea/staţionarea/depozitarea” autovehiculelor (exemplificativ: Tribunalul Cluj, dec. civ. nr. 1644/R/2010 din 15.12.2010 pronunţată în dosar nr. 20168/211/2010; Tribunalul Cluj, decizia pronunţată în dosar nr. 27211/211/2010).

Aceste hotărâri judecătoreşti îşi întemeiază raţionamentul pe faptul că prelevarea unor „taxe” ca urmare a dispunerii unor măsuri contravenţionale complementare (care, prin definiţie, nu pot exista în mod autonom) sunt efectuate ab initio fără a exista un temei juridic în ipoteza în care nu există un proces-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei întocmit şi comunicat în modul şi termenul prevăzute de lege (şi implicit, fără a exista o măsură contravenţională principală).

Prin urmare, în cadrul unei acţiuni în plată nedatorată întemeiată pe dispoziţiile art. 992-993 C. civ. de la 1864, ridicarea unei excepţii de nelegalitate a procesului-verbal de „blocare”, respectiv „ridicare/staţionare/depozitare” a autovehiculului, în ipoteza în care nu s-a întocmit un proces-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei sau acesta n-a fost comunicat în termenul legal, este de natură să tergiverseze în mod inutil soluţionarea cererii de chemare în judecată întemeiată pe dispoziţiile art. 992-993 C. civ. de la 1864, acţiune care, potrivit jurisprudenţei instanţelor Municipiului Cluj-Napoca, oricum se va admite şi în ipoteza neridicării unei astfel de excepţii de nelegalitate.

În această ambianţă, deşi practica judiciară actualmente este unanimă în sensul celor învederate mai sus, merită amintit faptul că dreptul la o jurisprudenţă unitară este garantat de către art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, statul român fiind condamnat de către instanţa de la Strasbourg în multiple cauze pentru existenţa unei jurisprudenţe neunitare la nivelul instanţelor de ultim grad (în acest sens, CEDO, hot. Tudor Tudor c. România; CEDO, hot. Ştefan şi Ştef c. România; CEDO, hot. Beian (nr. 1) c. România; CEDO, hot Ştefănică şi alţii c. România).

III.             Posibilitatea continuării ridicării autovehiculelor de către municipalitate ulterior deciziei Curţii de Apel Cluj

Poziţia Municipiului Cluj-Napoca ulterior pronunţării deciziei Curţii de Apel Cluj a fost aceea a faptului că Legea 155/2010 ar constitui un temei legal „nou” care să permită ridicarea autovehiculelor, datorită faptului că art. 7, lit. h) enumeră ca atribuţie a poliţiei locale, aceea de a constata şi aplica „sancţiuni pentru încălcarea normelor legale privind oprirea, staţionarea, parcarea autovehiculelor şi accesul interzis, având dreptul de a dispune măsuri de ridicare a autovehiculelor staţionate neregulamentar”. De altfel, Municipiul Cluj-Napoca a şi demarat procedurile în vederea adoptării unei noi hotărâri de consiliu local prin care să se reglementeze procedura ridicării acestor autovehicule oprite/staţionate/parcate în mod neregulamentar.

La o analiză sumară, susţinerea Municipiului Cluj-Napoca apare ca fiind în mod vădit eronată, din cel puţin din două motive:

1. Legea 155/2010 nu constituie în realitate un temei juridic „nou” care să permită dispunerea măsurii ridicării autovehiculelor, căci dreptul de a se dispune măsuri de ridicare a autovehiculelor exista şi înainte de intrarea în vigoare a Legii poliţiei locale nr. 155/2010, lucru care n-a constituit un impediment în sensul anulării H.C.L. Cluj-Napoca nr. 149/2009. Astfel, conform art. 64, alin. (1) din O.U.G. 195/2002, poliţia rutieră deţine dreptul de a dispune „ridicarea vehiculelor staţionate neregulamentar pe partea carosabilă”.

2. Deşi, într-adevăr, atât Poliţia Locală, cât şi Poliţia Rutieră deţin dreptul de a dispune măsura ridicării autovehiculelor oprite/staţionate neregulamentar cf. art. 7, lit. h) din Legea 155/2010 şi cf. art. 64, alin. (1) din O.U.G. 195/2002, acest drept este paralizat din punct de vedere practic, căci nu există un act normativ care să reglementeze o procedură de ridicare a autovehiculelor oprite/staţionate neregulamentar. Or, în lipsa unei proceduri nu se poate dispune o astfel de măsură, căci nu este de conceput a exista „fond fără formă”.

În egală măsură, competenţa de a adopta un act normativ prin care să se reglementeze procedura de ridicare a autovehiculelor aparţine, potrivit art. 64, alin. (3) O.U.G. 195/2002, Guvernului României, acestui organ fiindu-i delegată expressis verbis atribuţia ca, prin intermediul regulamentului de aplicare a O.U.G. 195/2002, respectiv Hotărârea de Guvern nr. 1391/2006, să reglementeze o atare procedură. Cât timp H.G. 1391/2006 nu instituie o asemenea procedură, a o reglementa printr-o hotărâre de consiliu local ar însemna, pe de o parte, a nerespecta dispoziţiile legale în materie de competenţă (căci competenţa reglementării unei asemenea proceduri aparţine Guvernului cf. art. 64, alin. 3 din O.U.G. 195/2002) şi, pe de altă parte, a adăuga la actele normative care permit dispunerea unor astfel de măsuri (O.U.G. 195/2002 şi Legea 155/2010), lucru inadmisibil, căci hotărârile de consiliu local (acte juridice secundum legem) nu pot adăuga sau completa dispoziţiile unui act juridic normativ având forţa legii.

Totodată, prin reducere la absurd, chiar dacă printr-o interpretare iraţională s-ar admite posibilitatea (şi, implicit, competenţa Consiliilor Locale) de a adopta acte cu caracter normativ locale prin care să se reglementeze procedura ridicării autovehiculelor oprite/staţionate neregulamentar, pentru efectuarea unor astfel de operaţiuni n-ar putea fi instituite „taxe” în sarcina subiecţilor pasivi ai măsurii ridicării, căci procedându-se astfel s-ar institui practic noi sancţiuni contravenţionale complementare prin hotărâri de consiliu local, lucru nepermis în raport de dispoziţiile art. 5, alin. (4) H.C.L. Cluj-Napoca.

În acest răstimp în care nu există vreun act normativ care să reglementeze procedura ridicării autovehiculelor oprite/staţionate în mod neregulamentar, se poate aprecia cu just temei că orice astfel de măsură luată în ciuda existenţei hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Cluj poate fi susceptibilă să angajeze răspunderea penală a persoanelor care dispun sau tolerează dispunerea unor astfel de măsuri, pe temeiul dispoziţiilor art. 246 C. pen. Dacă persoana care dispune/tolerează dispunerea unor astfel de măsuri constituie un funcţionar public în sensul dispoziţiilor art. 147, alin. (1) C. pen., raportat la art. 258, alin. (2) C. pen., acţiunea penală se poate pune în mişcare şi ex officio.

Sergiu GHERDAN
Facultatea de Drept, Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca

student, anul IV

Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 24 din 14 noiembrie 2011, pronunţată în dosarul nr. 9/2011:

             Admite recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Iaşi şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj şi stabileşte că:

            1. Acţiunea având ca obiect obligarea Instituţiei Prefectului prin serviciul de specialitate, la înmatricularea autovehiculelor second-hand achiziţionate dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, fără plata taxei de poluare prevăzută de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.50/2008 şi fără parcurgerea procedurii de contestare a obligaţiei fiscale prevăzută de art. 7 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.50/2008 este admisibilă.

            2. Procedura de contestare prevăzută de art.7 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.50/2008 raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispoziţiile art. 117 alin. 1 lit. d din acelaşi cod.

            Obligatorie, potrivit art. 33o indice 7 alin.4 din Codul de procedură civilă.

            Pronunţată în şedinţă publică, azi, 14 noiembrie 2011.

Controversa a luat sfârşit, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite a rezolvat nelămuririle Procurorului General şi tentativa Statului Român de a evita restituirea taxelor de poluare, în urma pronunţării hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în afacerile Tatu şi Nisipeanu.

Interpretare prezintă interes practic mai ales pentru acele instanţe care, cu ignorarea dreptului european, au decis că este nevoie de parcurgerea procedurii de contestare a deciziei de calcul în conformitate cu prevederile art. 205 şi următoarele Cod procedură fiscală (Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Piteşti şi Curtea de Apel Bucureşti, precum şi instanţele subordonate care au înţeles să aplice indicaţiile preţioase venite de la instanţele superioare).

1. Odată cu pronunţarea hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele principale Ioan Tatu (hotărârea din 7 aprilie 2011) şi Iulian Nisipeanu (hotărârea din 7 iulie 2011) s-au spulberat toate miturile avansate de Guvern în perioada 2008-2011, referitoare la o pretinsă compatibilitate a O.U.G. nr. 50/2008 privind taxa de poluare, în toate formele sale, cu dreptul european. Astfel, instanţa de la Luxemburg a explicat, suficient de clar chiar şi pentru cei nefamiliarizaţi cu dreptul european, că toate formele reglementării naţionale din perioada 2008-2010 sunt incompatibile cu art. 110 TFUE.

2. Extrem de important este faptul că în aceste cauze nu s-a decis şi limitarea în timp a efectelor hotărârii interpretative a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în cauza Tatu Guvernul nu a solicitat o asemenea interpretare, iar în cauza Nisipeanu Curtea a respins cererea de limitare în timp a efectelor hotărârii. Pe cale de consecinţă, efectul hotărârilor interpretative este foarte bine sesizat în par. 32 din hotărârea Nisipeanu:

“În conformitate cu o jurisprudență constantă, interpretarea unei norme a dreptului Uniunii dată de Curte în exercitarea competenței pe care i‑o conferă articolul 267 TFUE lămurește și precizează semnificația și domeniul de aplicare al acestei norme, astfel cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la intrarea sa în vigoare“.

3. Lucrurile fiind lămurite pe fond, s-a întrevăzut foarte clar obligaţia Statului Român de a restitui integral taxa de poluare prelevată după data de 1 iulie 2008. Această obligaţie a fost sesizată imediat chiar de către instanţele care anterior datei de 7 aprilie 2011 considerau legislaţia naţională ca fiind în parte compatibilă cu dreptul european, instanţe ce şi-au modificat imediat jurisprudenţa şi au decis să dispună restituirea oricărei taxe de poluare prelevate în perioada 1 iulie 2008 – 31 decembrie 2010 (a se vedea de pildă Curtea de Apel Timişoara – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, decizia civilă nr. 527 din 12 aprilie 2011). Mai recent, având în vedere criteriile utilizate de Curte în afacerile Tatu şi Nisipeanu, instanţele naţionale au statuat extrem de clar şi faptul că varianta taxei de poluare aplicabilă după 1 ianuarie 2011 este în egală măsură incompatibilă cu art. 110 TFUE şi au dispus restituirea acesteia.

4. După cum se poate observa şi din analiza discursului public din ultimele zile, aplicarea dreptului european sau a dreptului european a drepturilor omului de către instanţele judecătoreşti, care în lumina art. 11, 20 şi 148 din Constituţia României au obligaţia de a proceda în acest fel, este deranjantă.

Prin urmare, Guvernul a decis să încerce reducerea pagubelor, prin limitarea sumelor pe care ar trebui să le plătească în urma hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. În acest context a fost promovat recursul în interesul legii de către Procurorul General al României şi s-a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, inter alia, să decidă în sensul că acţiunile judiciare având ca obiect restituirea taxei de poluare sunt inadmisibile dacă nu s-a urmat calea de atac aparent prevăzută de legislaţia naţională, respectiv contestarea deciziei de calcul a taxei de poluare în termen de 30 de zile de la data emiterii ei.

5. În această ambianţă, având în vedere faptul că soluţionarea recursului în interesul legii este încă pendinte, se pune foarte clar problema de a ştii dacă Înalta Curte va decide să respecte dreptul european (acordând astfel prevalenţă tezei potrivit căreia contestarea deciziei de calcul a taxei de poluare nu este o condiţie sine qua non pentru obţinerea restituirii taxei de poluare) sau să ignore dreptul european (confirmând astfel teza potrivit căreia succesul cererii de restituire în instanţă este condiţionat de contestarea formală a deciziei de calcul). Această întrebare va primi probabil un răspuns în alb sau negru, fără nuanţe de gri, în următoarele zile.

6. În ceea ce ne priveşte, apreciem că răspunsul poate fi doar unul singur. Identificarea lui poate porni cu certitudine de la analiza afacerii Metallgesellschaft şi Hoechst [Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, hotărârea din 8 martie 2001 în afacerile reunite C-397/98 şi C-410/98, Metallgesellschaft Ltd şi alţii (C-397/98), Hoechst AG, Hoechst UK Ltd (C-410/98) c. Commissioners of Inland Revenue, H.M. Attorney General, publicată în Culegere 2001, p. I-1727].

În cauză, grupurile germane Metallgesellschaft şi Hoechst nu au solicitat autorităţilor fiscale britanice acordarea unor avantaje fiscale, pentru simplul fapt că aceste avantaje fiscale nu se acordau grupurilor de societăţii în care societatea-mamă nu avea sediul social în Regatul Unit. Practic, grupurile de societăţi cu o societate-mamă din Regatul Unit beneficiau de condiţii mai avantajoase în privinţa termenelor de plată a impozitului pe profit, în timp ce grupurile de societăţi cu o societate-mamă din celelalte state membre erau obligate să facă plăţi în avans în contul impozitului pe profit.

În faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Guvernul britanic a susţinut că Metallgesellschaft şi Hoechst nu puteau pretinde faptul că au suferit un prejudiciu ca urmare a încălcării de către Regatul Unit a dreptului european, întrucât nu au solicitat acordarea respectivului avantaj fiscal. Deşi cererea lor ar fi fost cu certitudine respinsă de către autorităţile fiscale naţionale, acest refuz le-ar fi oferit societăţilor accesul la proceduri judiciare în cadrul cărora acestea ar fi putut invoca încălcarea drepturilor lor “europene”.

Asupra acestei chestiuni, Curtea s-a pronunţat după cum urmează:

“105. Se pare că, în cauzele din litigiile principale, Guvernul Regatului Unit îi acuză pe reclamanţi de lipsă de diligenţă şi de faptul că nu s-au folosit mai devreme de alte remedii juridice decât cele pe care le-au folosit pentru a contesta compatibilitatea cu dreptul comunitar a prevederilor naţionale ce refuzau un avantaj fiscal filialelor unor societăţi-mamă nerezidente. Sunt criticaţi astfel reclamanţii pentru faptul că s-au supus legislaţiei naţionale şi că au plătit impozitul fiscal în avans (ACT) fără a alege impunerea la nivelul grupului de societăţi sau fără a utiliza remediile juridice disponibile pentru a contesta refuzul pe care autorităţile fiscale l-ar fi manifestat inevitabil raportat la cererile lor.

106. Exerciţiul drepturilor conferite persoanelor private de către normele direct aplicabile ale dreptului comunitar ar deveni imposibil sau excesiv de dificil dacă cererile acestora de restituire sau de compensare bazate pe dreptul comunitar ar fi respinse sau admise doar în parte pentru simplul fapt că persoanele în cauză nu au solicitat un avantaj fiscal pe care legislaţia naţională îl refuza, în scopul contestării refuzului autorităţilor fiscale cu mijloacele juridice disponibile în acest scop, prin invocarea priorităţii şi efectului direct al dreptului comunitar.

107. Răspunsul la întrebarea a cincea trebuie deci să fie acela că este contrar dreptului european ca o instanţă naţională să respingă sau să admită doar în parte o cerere ce i-a fost adresată de o filială rezidentă şi de societatea-mamă nerezidentă a acesteia pentru rambursarea sau repararea prejudiciului financiar suferit ca o consecinţă a plăţii impozitului pe profit avansat de către filială, pentru simplul motiv că acestea nu au solicitat autorităţilor fiscale beneficiul regimului fiscal care ar fi scutit filiala de efectuarea plăţilor în avans şi că acestea nu s-au folosit de remediile juridice aflate la dispoziţia lor pentru a contesta refuzurile autorităţilor fiscale, prin invocarea priorităţii şi efectului direct al dreptului comunitar, în condiţiile în care legislaţia naţională refuza filialelor rezidente şi societăţilor-mamă nerezidente beneficiul regimului fiscal”.

7. În comentariile din doctrină pe marginea acestei speţe s-a indicat faptul că din argumentaţia Curţii reiese faptul că un contribuabil nu este obligat să conteste o decizie fiscală pe care o consideră incompatibilă cu dreptul european dacă poate să prezume în mod rezonabil că administraţia fiscală nu-i va împărtăşi punctul de vedere şi dacă are la dispoziţie un mijloc de a obţine despăgubiri pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat de încălcarea dreptului european în statul membru, chiar dincolo de termenele de atac din dreptul naţional (Ben Terra, Peter J. Wattel, European Tax Law, ediţia a IV-a, Ed. Kluwer Law International, Haga, 2005, p. 180-181). S-a observat în acest context faptul că o cerere a grupurilor Metallgesellschaft şi Hoechst pentru aplicarea regimului fiscal mai favorabil nu le-ar fi scutit pe acestea de obligaţia de a plăti impozitul pe profit în avans, astfel încât societăţile ar fi fost practic în imposibilitatea de a valorifica drepturile ce le erau recunoscute la nivel european.

8. În ceea ce ne priveşte, apreciem că divergenţa privind obligativitatea contestării deciziei de calcul a taxei de poluare în termen de 30 de zile de la data emiterii ei poate fi soluţionată în considerarea hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din afacerea Metallgesellschaft şi Hoechst. În acest sens, elementele de similitudine care trebuie avute în vedere sunt următoarele:

• Statul Român a încălcat în mod evident dreptul european (art. 110 TFUE), aşa cum reiese din hotărârile Curţii în afacerile Ioan Tatu şi Iulian Nisipeanu.

• Organele fiscale din România au respins practic toate contestaţiile formulate împotriva deciziilor de calcul a taxei de poluare. Astfel, în urma unor solicitări fondate pe dispoziţiile Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, 34 de direcţii generale ale finanţelor publice au comunicat faptul că în perioada 1 iulie 2008 – 31 iulie 2011 au analizat un număr total de 17.667 contestaţii împotriva deciziilor de calcul a taxelor de poluare. Dintre acestea, au fost admise în total doar 61 de contestaţii (0,34%), toate pentru faptul că s-a calculat greşit cuantumul taxei de poluare, restul fiind respinse. În opinia noastră, o rată de respingere a contestaţiilor de 99,66% denotă cu certitudine existenţa unei practici administrative clare şi coerente, prin care organele fiscale din România refuzau aplicarea cu prioritate a dreptului european.

• Faptul că s-ar fi contestat decizia de calcul a taxei de poluare nu i-ar fi scutit pe contribuabili de obligaţia de a plăti taxa. Dimpotriva, plata taxei de poluare incompatibile cu art. 110 TFUE era o condiţie obligatorie pentru ca aceste persoane să poată utiliza un bun aflat în proprietatea lor, achiziţionat dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene tocmai în considerarea principiului european al liberei circulaţii a mărfurilor.

9. Nu ne rămâne decât să sperăm că soluţia adoptată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite va fi una raţională. Înalta Curte însăşi este ţinută, în considerarea dispoziţiilor art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, să aplice cu prioritate dreptul european, iar aplicarea dreptului european înseamnă inclusiv aplicarea principiilor care decurg din hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în afacerea Metallgesellschaft şi Hoechst.

10. De asemenea, instanţa noastră supremă va trebui să reflecteze şi la o altă chestiune: dacă la nivel european Curtea de Justiţie a refuzat să limiteze în timp efectele hotărârilor Tatu şi Nisipeanu, ar putea oare Înalta Curte să confirme interpretarea acelor instanţe care s-au socotit competente să limiteze ele însele în timp efectele acestor hotărâri, apreciind că au dreptul la restituirea taxei de poluare doar acei contribuabili care au contestat decizia de calcul în termen de 30 de zile de la data emiterii ei? În opinia noastră, răspunsul corect este unul categoric negativ. Astfel, din moment ce legislaţia fiscală naţională este incompatibilă cu dreptul european de la data intrării ei în vigoare, a atribui efecte juridice unui pretins act administrativ nul de la momentul emiterii lui ca urmare a incompatibilităţii cu art. 110 TFUE nu înseamnă altceva decât o limitare a efectelor temporale ale hotărârilor Curţii.

11. Desigur, în lumina dispoziţiilor art. 267 par. (3) TFUE, Înalta Curte are inclusiv posibilitatea de a suspenda soluţionarea recursului în interesul legii pentru a solicita, prin intermediul unei acţiuni preliminare, o interpretare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene asupra chestiunii puse în discuţie. Ar fi poate soluţia cea mai înţeleaptă, deşi răspunsul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este de pe acum previzibil.

1. Dreptul la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenţie, tinde să devină o himeră în practica instanţelor judecătoreşti din România. Cel mai recent exemplu în acest sens poate fi evidenţiat la nivelul Tribunalului Timiş, care ignoră practic dispoziţiile convenţionale (inclusiv art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie) şi jurisprudenţa asociată a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

2. În fapt, pe rolul Tribunalului Timiş au fost înregistrate în anul 2011 un număr de doar 14 dosare având ca obiect “pretenţii Legea nr. 9/1998″, conform informaţiilor disponibile prin intermediul Portalului instanţelor de judecată. Obiectul acţiunilor îl reprezintă obligarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la plata efectivă a despăgubirilor stabilite în baza Legii nr. 9/1998 prin decizii administrative definitive.

Se poate observa cu uşurinţă faptul că primul termen de judecată fixat în asemenea cauze este unul situat la o distanţă de 6-9 luni de la data introducerii cererii de chemare în judecată:

- dosar nr. 6708/30/2011, acţiune introdusă la 29.09.2011, termen de judecată 27.06.2012;

- dosar nr. 6707/30/2011, acţiune introdusă la 29.09.2011, termen de judecată 29.06.2012;

- dosar nr. 6705/30/2011, acţiune introdusă la 29.09.2011, termen de judecată 6.06.2012;

- dosar nr. 6012/30/2011, acţiune introdusă la 24.08.2011 , termen de judecată 25.04.2012;

- dosar nr. 5012/30/2011, acţiune introdusă la 11.07.2011, termen de judecată 8.02.2012;

- dosar nr. 4967/30/2011, acţiune introdusă la 7.07.2011, termen de judecată 8.02.2012;

- dosar nr. 4968/30/2011, acţiune introdusă la 7.07.2011, termen de judecată 8.02.2012.

3. După cum arătam şi mai sus, obiectul unor asemenea acţiuni îl reprezintă obligarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la plata efectivă a despăgubirilor stabilite în baza Legii nr. 9/1998 prin decizii administrative definitive. Cu alte cuvinte, obiectul cauzelor nu este unul complex, cauzele de acest tip putând fi finalizate după maxim două termen de judecată (amânarea existând doar în situaţia în care, la primirea dosarului, instanţa nu a valorificat prevederile art. 13 din Legea nr. 9/1998 şi nu a solicitat să se depună la dosar, până la primul termen de judecată, dosarul administrativ).

În toate cauzele, reclamanţii au luat toate măsurile pentru a depune la dosar, ataşat acţiunii introductive, toate înscrisurile de care înţeleg să se folosească în probaţiune, astfel încât să nu fie necesară amânarea judecăţii cauzei.

Miza afacerii este una extrem de importantă pentru reclamanţi, fiind vorba de despăgubiri acordate pentru bunurile din Cadrilater trecute în proprietatea Statului bulgar în anul 1940, stabilite prin decizii administrative definitive din perioada 2001 – 2008, cu o valoare considerabilă. Merită menţionat faptul că majoritatea covârşitoare a reclamanţilor sunt persoane în vârstă de peste 70 de ani, care aşteaptă o reparaţie din partea Statului Român din anul 1940.

De asemenea, având în vedere practica existentă la nivel naţional, în cauze similare, şansele de reuşită ale acţiunii reclamanţilor sunt semnificative (în fapt, toate acţiunile anterioare de acest tip au fost admise la nivelul Curţilor de Apel sau Tribunalelor, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile).

4. În această ambianţă, se poate constata următoarea stare de lucruri:

a) Datorită unor deficienţe de programare a sistemului ECRIS, acţiunile de tipul celor introduse în dosarele indicate nu sunt considerate acţiuni urgente, astfel încât primul termen de judecată este fixat la un interval de 6-9 luni de la data introducerii cererii de chemare în judecată.

b) Cererile de preschimbare a primului termen de judecată formulate de reclamanţi, cu trimitere la dispoziţiile convenţionale şi la jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, sunt respinse mecanic, cu o motivare-clişeu (instanţa are un rol încărcat). De pildă, în dosarul nr. 4967/30/2011, Tribunalul Timiş a respins la 18.07.2011 şi 26.08.2011 două cereri de preschimbare a termenului de judecată, menţinând un termen de judecată acordat după 7 luni de la data introducerii cererii de chemare în judecată.

5. Raportat la aceste elemente, apreciem că la nivelul Tribunalului Timiş există în prezent o practică incompatibilă cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa fiind cea care accentuează încălcarea drepturilor reclamanţilor, respectiv dreptul la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil (art. 6 par. 1 din Convenţie) şi dreptul la respectul proprietăţii (art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie).

6. În sprijinul afirmaţiei noastre, apreciem că pot fi avute în vedere cel puţin următoarele hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului:

- Hotărârea din 12 ianuarie 2006, în cauza Nicolau c. România (” … statele-părţi la Convenţie sunt datoare să-şi organizeze sistemul judiciar de aşa natură încât să asigure judecarea cauzelor într-un termen rezonabil“);

- Hotărârea din 29 aprilie 2008, în cauza Stancu c. România [acordarea unui prim termen de judecată după 6 luni de la sesizarea instanţei şi amânările repetate ale cauzei, pentru vicii de procedură, sunt imputabile exclusiv autorităţilor judiciare şi nu pot justifica depăşirea termenului rezonabil (par. 36)];

- Hotărârea din 15 martie 2007, în cauza Gheorghe c. România [Curtea a reţinut faptul că sunt imputabile autorităţilor judiciare naţionale termenele lungi acordate de Curtea Supremă de Justiţie într-o cauză urgentă: mai mult de 6 luni de la introducerea recursului şi până la primul termen de judecată în recurs, respectiv 5 luni între două termene de judecată (par. 59)];

- Hotărârea din 27 octombrie 2009, în cauza Bohnenschuh c. România (încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie prin neplata către reclamanţi a despăgubirilor fixate printr-o decizie administrativă definitivă).

Recent, Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal a fost sesizată cu trei cereri de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în vederea interpretării legislaţiei fiscale europene şi a compatibilităţii legislaţiei fiscale române cu aceasta.

Cele trei cereri de sesizare au fost formulate în temeiul art. 267 par. (3) TFUE, în faţa unei instanţe care judecă în ultim grad, de către societăţile Scandic Distilleries (dosar nr. 5684/111/2010 şi dosar nr. 224/35/2011) şi European Food (dosar nr. 5448/111/2010).

    Starea de fapt şi argumentele pentru care societăţile recurente solicită declanşarea unor acţiuni preliminare sunt prezentate succint în cele ce urmează:

        A. STAREA  DE  FAPT

    1. Societăţile recurente au eliberat pentru consum produse alcoolice destinate consumului într-un alt stat membru al Uniunii Europene, în diverse perioada cuprinse între 2007 şi 2010.

    Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 22 din Directiva nr. 92/12/CEE şi art. 192⁶ Cod fiscal român, societăţile au solicitat Statului Român, reprezentat prin Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, restituirea (rambursarea) accizelor achitate anticipat în contul bugetului de stat.

    2. Trebuie menţionat faptul că toate cererile de restituire au fost întocmite în conformitate cu dispoziţiile art. 192⁶ din Codul fiscal român şi cu prevederile normelor metodologice aferente art. acestui articol [pct. 18⁴ din Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare]. Astfel, societăţile au respectat toate exigenţele din Anexa nr. 11 din Titlul VII al Codului fiscal, furnizând informaţiile referitoare la:

    – denumirea destinatarului şi codul de identificare fiscală a acestuia;

    – descrierea produselor expediate;

    – data recepţiei produselor;

    – cantitatea recepţionată;

    – datele privind plata accizelor în statul membru de destinaţie.

    De asemenea, fiecare cerere de restituire a fost însoţită de un set de documente care să ateste realitatea informaţiilor furnizate, sintetizate în cererea de restituire întocmită conform Anexei 11.

    Potrivit poziţiei societăţilor, cele două condiţii principale referitoare la: (i) dovada plăţii accizelor în România de către societăţile în cauză şi (ii) dovada expedierii produselor într-un alt stat membru, produsele fiind destinate consumului în acest membru, au fost îndeplinite şi au fost furnizate Statului Român dovezile care să ateste îndeplinirea acestor condiţii.

    În toate cazurile, societăţile în cauză au depus cererile de restituire după momentul în care bunurile au ajuns în statul membru de destinaţie. Explicaţia pentru această aparentă întârziere rezidă în aceea că societăţile nu dispuneau de toate documentele prevăzute în Anexa nr. 11 din Titlul VII al Codului fiscal decât după ce produsele ajungeau la destinaţie, iar accizele erau plătite în statul membru de destinaţie. Societăţile recurente pretind faptul că au dorit să evite astfel riscul respingerii cererilor de restituire ca fiind nesusţinute de toate dovezile necesare, chiar dacă acest lucru presupunea rambursarea cu o oarecare întârziere a sumelor achitate în avans de societate.

   Merită menţionat în acest context că, întrucât informaţiile menţionate în Anexa 11 se referă, printre altele, la “data recepţiei produselor” şi “cantitatea recepţionată“, este evident faptul că aceste informaţii şi documentele corespondente nu puteau fi furnizate decât ulterior momentului livrării acestor produse în statul membru de destinaţie. Cu alte cuvinte, depunerea unei cereri de restituire complete nu era posibilă decât după momentul livrării şi al recepţiei în statul membru de destinaţie. De altfel, din chiar modelul cererii de restituire prevăzute în Anexa 11 rezultă cu claritate faptul că cererile de restituire se depuneau lunar, iar nu anterior deplasării produselor accizabile într-un alt stat membru.

    3. Statul Român, reprezentat prin Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a refuzat să formuleze vreun răspuns la cererile de restituire formulate.

    4. În cadrul litigiilor principale, care au fost înregistrate pe rolul Tribunalului Bihor – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, societăţile recurente au solicitat, în temeiul art. 22 din Directiva 92/12/CEE şi art. 192⁶ din Codul fiscal român (varianta în vigoare la data formulării cererilor de restituire), obligarea Statului Român, reprezentant prin Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, la restituirea accizelor şi la plata unor dobânzi aferente acestei sume.

    În apărare, organul fiscal a arătat faptul că din punct de vedere tehnic societăţile au furnizat toate documentele necesare, cerute de art. 192⁶ din Codul fiscal român. Cu toate acestea, organul fiscal a precizat că refuză să dea curs solicitării de restituire şi s-a opus admiterii acţiunilor principale, întrucât societăţile nu ar fi solicitat restituirea accizelor anterior expedierii produselor într-un alt stat membru.

    5. Prin sentinţele pronunţate în primă instanţă, Tribunalul Bihor – Secţia Comercială, de Contencios Administrativ şi Fiscal, a acceptat în totalitate apărările Statului Român şi a respins acţiunule principale.

    Împotriva acestor hotărâri s-a declarat recurs, dosarele fiind în prezent pe rolul Curţii de Apel Oradea – Secţia Comercială, de Contencios Administrativ şi Fiscal.

    B. LEGISLAŢIA  APLICABILĂ

    B₁. LEGISLAŢIA  UNIUNII  EUROPENE

    6. La data formulării cererilor de restituire, erau în vigoare la nivelul Uniunii Europene prevederile Directivei Consiliului 92/12/CEE din 25 februarie 1992 privind regimul general al produselor supuse accizelor şi privind deţinerea, circulaţia şi monitorizarea acestor produse (publicată în J.O. L 76 din 23 martie 1992, p. 1, cu modificările ulterioare).

    Dintre textele acestei directive, apreciem că în cauză erau aplicabile următoarele:

    • Potrivit considerentelor Directivei 92/12/CEE,    ” … Plata accizelor în statul membru în care produsele au fost eliberate în consum trebuie să atragă după sine rambursarea acelor taxe dacă produsele nu sunt destinate consumului în acel stat membru“.

    • Art. 7 din Directiva 92/12/CEE: (1) În cazul produselor supuse accizelor şi puse deja în consum într-un stat membru, deţinute în scopuri comerciale într-un alt stat membru, accizele sunt percepute în statul membru în care sunt deţinute produsele în cauză.

(2) În acest scop, fără a aduce atingere art. 6, dacă produsele puse deja în consum, conform definiţiei din art. 6, într-un stat membru sunt livrate, destinate livrării sau folosite în alt stat membru în vederea realizării de către un comerciant a unei activităţi economice independente sau pentru un organism de drept public, accizele devin exigibile în acel alt stat membru.

(3) În funcţie de toate elementele situaţiei, accizele sunt datorate de către persoana care efectuează livrarea sau deţine produsele destinate livrării sau de persoana care primeşte produsele pentru a le folosi într-un stat membru, altul decât cel în care produsele au fost deja puse în consum, sau de către comerciantul sau organismul de drept public relevant.

(4) Produsele menţionate la alin. (1) circulă între teritoriile diverselor state membre împreună cu un document de însoţire care conţine datele principale din documentul menţionat la art. 18 alin. (1). Forma şi conţinutul acestui document se stabilesc în conformitate cu procedura stabilită în art. 24 din prezenta directivă.

(5) Persoana, comerciantul sau organismul prevăzute la alin. (3) trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:

  a) înainte de expedierea bunurilor, trebuie să facă o declaraţie autorităţilor fiscale din statul membru de destinaţie şi să garanteze plata accizelor;

  b) să plătească accizele statului membru de destinaţie în conformitate cu procedura stabilită de statul membru în cauză;

  c) să fie de acord cu orice verificare care permite administraţiei statului membru de destinaţie să se convingă că bunurile au fost primite efectiv şi că accizele aferente sunt plătite.

(6) Accizele plătite în primul stat membru menţionat la alin. (1) se rambursează în conformitate cu art. 22 alin. (3).

    • Art. 22 din Directiva 92/12/CEE: (1) În situaţii corespunzătoare, produsele supuse accizelor care au fost puse în consum pot fi eligibile, la cererea unui comerciant în cursul activităţii sale, pentru rambursarea accizelor de către autorităţile fiscale din statul membru în care au fost puse în consum, dacă nu sunt destinate consumului în statul membru în cauză. Totuşi, statele membre pot refuza cererea de rambursare dacă nu sunt îndeplinite criteriile de corectitudine stabilite de statele membre în cauză.

(2) Pentru punerea în aplicare a alin. (1), se aplică următoarele dispoziţii:

    a) înainte de expedierea mărfurilor, expeditorul trebuie să prezinte o cerere de rambursare de la autorităţile competente din statul său membru şi să facă dovada plăţii accizelor. Totuşi, autorităţile competente nu pot refuza rambursarea numai pe motive de neprezentare a documentului întocmit de aceleaşi autorităţi care certifică efectuarea plăţii iniţiale;

    b) mărfurile menţionate la lit. (a) circulă însoţite de documentul menţionat la art. 18 alin. (1);

    c) expeditorul înaintează autorităţilor competente din statul său membru exemplarul retransmis al documentului menţionat la lit. (b), adnotat corespunzător de destinatar, care trebuie fie să fie însoţit de un document care certifică garantarea accizelor în statul membru în care are loc consumul, fie să conţină următoarele detalii:

    – adresa biroului în cauză al autorităţilor fiscale din statul membru de destinaţie;

    – data acceptării declaraţiei de către biroul în cauză, împreună cu numărul de referinţă sau de înregistrare al declaraţiei;

    d) produsele supuse accizelor şi puse în consum într-un stat membru şi purtând astfel o marcă fiscală sau de identificare a statului membru în cauză, pot fi eligibile pentru rambursarea accizelor datorate autorităţilor fiscale ale statelor membre care au emis mărcile fiscale sau de identificare, cu condiţia ca autorităţile fiscale din statul membru care le-a emis să constate distrugerea mărcilor.

   (3) În cazurile menţionate la art. 7, statul membru de plecare este obligat să ramburseze accizele plătite numai dacă accizele au fost plătite în prealabil în statul membru de destinaţie în conformitate cu procedura stabilită la art. 7 alin. (5). Totuşi, statele membre pot refuza această cerere de rambursare dacă nu îndeplineşte criteriile de corectitudine stabilite de statele membre în cauză.

(4) În cazurile menţionate la art. 8 lit. (b), statul membru de plecare trebuie să ramburseze, la cererea vânzătorului, accizele plătite dacă vânzătorul a respectat procedurile stabilite la art. 10 alin. (3). Totuşi, statele membre pot refuza această cerere de rambursare dacă nu îndeplineşte criteriile de corectitudine stabilite de statele membre în cauză. Dacă vânzătorul este un antrepozitar autorizat, statele membre pot prevedea simplificarea procedurii de rambursare.

(5) Autorităţile fiscale din fiecare stat membru stabilesc procedurile şi metodele de monitorizare care se aplică rambursării efectuate pe teritoriul lor. Statele membre se asigură că rambursarea accizelor nu depăşeşte suma plătită efectiv.

    7. Trebuie observat faptul că, de la 1 aprilie 2010, Directiva 92/12/CEE a fost abrogată prin Directiva 2008/118/CE din 16 decembrie 2008 privind regimul general al accizelor şi de abrogare a Directivei 92/12/CEE (publicată în J.O. nr. 9L din 14 ianuarie 2009, cu modificările şi completările ulterioare). Această directivă a fost transpusă şi în Codul fiscal român.

    În esenţă, Directiva 2008/118/CE a instituit un regim mai strict, supus monitorizării la nivel european, pentru circulaţia produselor accizabile.

    8. Principalele dispoziţii din noua reglementare care par a fi aplicabile unei situaţii precum cea din speţă sunt următoarele:

    • Art. 11 din Directiva 2008/118/CE: Cu excepţia cazurilor prevăzute la articolul 33 alineatul (6), la articolul 36 alineatul (5) şi la articolul 38 alineatul (3), precum şi a cazurilor prevăzute de directivele menţionate la articolul 1, accizele privind produsele accizabile care au fost eliberate pentru consum pot fi, la solicitarea persoanei respective, restituite sau remise de către autorităţile competente din statele membre unde respectivele produse au fost eliberate pentru consum, în situaţiile prevăzute de statele membre şi în conformitate cu condiţiile stabilite de statele membre în scopul de a preveni orice formă posibilă de evaziune sau abuz. O astfel de restituire sau de remitere nu poate genera alte scutiri decât cele prevăzute la articolul 12 sau în una dintre directivele menţionate la articolul 1.

    • Art. 33 din Directiva 2008/118/CE: (1) Fără a aduce atingere dispoziţiilor art. 36 alin. (1), în cazul în care produsele accizabile care au fost deja eliberate pentru consum într-un stat membru sunt deţinute în scopuri comerciale în alt stat membru pentru a fi livrate sau utilizate pe teritoriul acestuia, produsele în cauză sunt supuse accizelor, iar accizele devin exigibile în acest alt stat membru. În sensul prezentului articol, “deţinere în scopuri comerciale” înseamnă deţinerea de produse accizabile de către o altă persoană decât o persoană privată sau de către o persoană privată în alte scopuri decât pentru uz propriu şi transportarea de către aceasta, în conformitate cu art. 32.

(2) Condiţiile de exigibilitate şi nivelul accizelor care urmează să fie aplicate sunt cele în vigoare la data la care accizele devin exigibile în acest alt stat membru.

(3) Persoana plătitoare de accize devenite exigibile este, în cazurile menţionate la alin. (1), persoana care efectuează livrarea sau deţine produsele destinate livrării sau căreia îi sunt livrate produsele în cel de al doilea stat membru.

(4) Fără a aduce atingere dispoziţiilor art. 38, în cazul în care produsele accizabile care au fost deja eliberate pentru consum într-un stat membru se deplasează în cadrul Comunităţii, în scopuri comerciale, produsele în cauză nu sunt considerate ca fiind deţinute în aceste scopuri până în momentul în care ajung în statul membru de destinaţie, cu condiţia ca deplasarea să se realizeze pe baza formalităţilor prevăzute la art. 34.

(5) Produsele accizabile deţinute la bordul unei nave sau al unei aeronave care efectuează traversări sau zboruri între două state membre, dar care nu sunt disponibile pentru vânzare în momentul în care nava sau aeronava se află pe teritoriul unuia dintre statele membre, nu sunt considerate ca fiind deţinute în statul membru respectiv în scopuri comerciale.

(6) Accizele sunt restituite sau remise, la cerere, în statul membru în care a avut loc eliberarea pentru consum în cazul în care autorităţile competente din celălalt stat membru constată că accizele au devenit exigibile şi au fost percepute în statul membru în cauză.

    • Art. 34 din Directiva 2008/118/CE: În situaţiile menţionate la art. 33 alin. (1), produsele accizabile circulă între teritoriile diverselor state membre împreună cu un document de însoţire care conţine datele principale din documentul menţionat la art. 21 alin. (1). În conformitate cu procedura menţionată la art. 43 alin. (2), Comisia adoptă măsuri care stabilesc structura şi conţinutul documentului de însoţire.

(2) Persoanele menţionate la art. 33 alin. (3) se conformează următoarelor cerinţe:

    a) înainte de expedierea produselor, depun o declaraţie la autorităţile competente din statul membru de destinaţie şi garantează plata accizelor;

    b) plătesc accizele în statul membru de destinaţie în conformitate cu procedura stabilită de statul membru în cauză;

    c) acceptă orice control care permite autorităţilor competente din statul membru de destinaţie să se asigure că produsele accizabile au fost efectiv primite şi că accizele exigibile pentru acestea au fost plătite.

    Statul membru de destinaţie poate, în situaţii şi condiţii pe care le stabileşte, să simplifice sau să acorde o derogare de la cerinţele menţionate la lit. a). În acest caz, statul în cauză informează Comisia, care la rândul ei informează celelalte state membre.

 

    B₂. LEGISLAŢIA  NAŢIONALĂ

    9. În perioada relevantă (aceea în care societăţile recurente au plătit accizele în România, respectiv au solicitat restituirea lor de la bugetul de stat), prevederile Directivei 92/12/CEE au fost transpuse în legislaţia fiscală română în Codul fiscal şi Normele metodologice pentru aplicarea prevederilor Codului fiscal (Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare). Prevederile relevante sunt redate mai jos:

    • Art. 192⁶: Restituirea accizelor pentru produsele cu accize plătite. (1) Un comerciant în timpul activităţii sale poate să solicite restituirea accizelor aferente produselor accizabile care au fost eliberate în consum în România, atunci când aceste produse sunt destinate consumului în alt stat membru, cu respectarea următoarelor condiţii:

    a)înainte de eliberarea produselor, comerciantul expeditor trebuie să facă o cerere de restituire la autoritatea fiscală competentă şi să facă dovada că acciza a fost plătită;

a) înainte de expedierea produselor, comerciantul expeditor trebuie să facă o cerere de restituire la autoritatea fiscală competentă şi să facă dovada că acciza a fost plătită;

    b) livrarea produselor către statul membru de destinaţie se face în conformitate cu prevederile art. 192⁴;

    c) comerciantul expeditor trebuie să prezinte autorităţii fiscale competente copia returnată a documentului prevăzut la art. 192⁵, certificată de către destinatar, care trebuie să fie însoţită de un document care să ateste că acciza a fost plătită în statul membru de destinaţie. De asemenea, comerciantul expeditor va prezenta adresa biroului autorităţii fiscale competente din statul membru de destinaţie şi data de acceptare a declaraţiei destinatarului de către autoritatea fiscală competentă a statului membru de destinaţie, împreună cu numărul de înregistrare a acestei declaraţii.

(2) Pentru produsele supuse accizelor, care sunt marcate şi eliberate în consum în România, se pot restitui accizele de către autoritatea fiscală competentă, dacă această autoritate a stabilit că marcajele respective au fost distruse în condiţiile prevăzute în norme.

(3) În cazurile prevăzute la art. 192³, autoritatea fiscală competentă va restitui acciza plătită doar atunci când accizele au fost plătite anterior în statul membru de destinaţie, în conformitate cu procedura prevăzută la art. 192³ alin. (5).

(4) În cazurile menţionate la art. 192⁸ alin. (1), autoritatea fiscală competentă, la cererea vânzătorului, poate restitui acciza plătită atunci când vânzătorul a urmat procedurile prevăzute la art. 192⁸ alin. (4).

    • Prevederi din partea 222 (Norme Metodologice din 2004) pentru art. 192⁶ alin. (1) din Titlul VII, capitolul I, secţiunea 5² – pct. 18⁴ (1) Comerciantul expeditor care doreşte să solicite restituirea accizelor pentru produsele ce urmează a fi expediate pentru consum într-un alt stat membru trebuie să depună la autoritatea fiscală teritorială unde este înregistrat ca plătitor de impozite şi taxe, înainte de expedierea produselor, o cerere de restituire, al cărei model este prevăzut în anexa nr. 11, şi să facă dovada că pentru acele produse accizele au fost plătite.

(2) După recepţia produselor de către destinatar şi plata accizei în statul membru de destinaţie, comerciantul expeditor va depune la autoritatea fiscală teritorială unde este înregistrat ca plătitor de impozite şi taxe, în vederea restituirii accizelor, documentele prevăzute la art. 192⁶ alin. (1) lit. c) din Codul fiscal.

(3) Acciza de restituit va fi aferentă cantităţilor expediate şi efectiv recepţionate.

(4) Restituirea accizelor se face potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală.

(5) Pentru produsele supuse accizelor, care sunt marcate şi eliberate în consum în România, şi care sunt destinate consumului în alt stat membru, accizele se pot restitui de către autoritatea fiscală teritorială numai în limita unei valori corespunzătoare valorii accizelor aferente cantităţii de produse expediate. Dezlipirea marcajelor se face sub supraveghere fiscală, la solicitarea comerciantului expeditor.

(6) În situaţia în care un comerciant din România urmează să primească produse supuse accizelor eliberate în consum în alt stat membru, înainte de expedierea produselor de către furnizor acesta va face o declaraţie cu privire la acest fapt la autoritatea fiscală teritorială. Pe baza acestei declaraţii, autoritatea fiscală teritorială va lua act de operaţiunea care urmează a se desfăşura şi pentru care exigibilitatea accizelor ia naştere la momentul recepţiei produselor, termenul de plată fiind prima zi lucrătoare imediat următoare celei în care s-au recepţionat produsele.

    C. PROBLEMA  DE  DREPT  ÎN  DISCUŢIE

   10. Raportat la starea de fapt descrisă, la soluţia primei instanţe şi la legislaţia europeană şi naţională aplicabilă, problema de drept în discuţie este următoarea: Este admisibilă o cerere de restituire a accizelor formulată în temeiul dispoziţiilor art. 22 din Directiva 92/12/CEE, art. 192⁶ din Codul fiscal român şi pct. 18⁴ din Normele metodologice prevăzute de H.G. nr. 44/2004, în condiţiile în care cererea de restituire a fost formulată după livrarea produselor accizabile într-un alt stat membru?

    Asupra acestei chestiuni, părţile au poziţii divergente:

    • Societăţile recurente pretind că dreptul la restituirea accizelor este recunoscut de legislaţia europeană şi de cea naţională şi că principiile neutralităţii fiscale şi evitării dublei impuneri trebuie să stea la baza admiterii cererii de restituire a accizelor, indiferent de momentul în care a fost formulată cererea de restituire a accizelor. Aceste societăţi reamintesc faptul că termenul general în care se poate solicita restituirea accizelor este, potrivit art. 135 Cod procedură fiscală român, de 5 ani de la data plăţii accizelor, iar la pct. 18⁴ alin. (4) din Normele metodologice se menţionează expres faptul că cererilor de restituire li se aplică prevederile Codului de procedură fiscală. De asemenea, recurentele subliniază că, din punct de vedere tehnic, potrivit exigenţelor legislaţiei fiscale române relevante, cererea de restituire nu putea fi completă (însoţită de toate documentele necesare) decât după ce produsele accizabile erau livrate într-un alt stat membru.

    • Statul Român, reprezentat prin Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, pretinde faptul că admiterea cererii de restituire era condiţionată de notificarea organului fiscal anterior livrării produselor accizabile într-un alt stat membru. Statul Român nu a explicat, în cursul procedurii, care ar fi fost soluţia dată unei cereri de restituire care nu era însoţită de toate documentele prevăzute de Codul fiscal şi Normele Metodologice.

    Tribunalul Bihor, cu o motivare sumară, a adoptat poziţia Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili.

    11. În baza elementelor mai sus prezentate, societăţile în cauză au solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare:

  Întrebarea nr. 1. Contravine dreptului european [art. 7 şi 22 din Directiva 92/12/CEE, respectiv considerentelor Directivei] refuzul autorităţilor fiscale române de a da curs unei cereri de restituire a accizelor, în condiţiile în care:

    a) comerciantul care solicită restituirea accizelor a făcut dovada îndeplinirii tuturor condiţiilor tehnice prevăzute de legislaţia naţională pentru admisibilitatea cererii de restituire şi în special a celor referitoare la: (i) dovada plăţii accizelor în România; (ii) dovada expedierii produselor accizabile într-un alt stat membru;

    b) potrivit exigenţelor legislaţiei fiscale române [art. 192⁶ Cod fiscal, pct. 18⁴ din Normele metodologice prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 şi Anexa nr. 11 la Titlul VII din Codul fiscal], unele documente ce trebuiau să însoţească cererea de restituire puteau fi furnizate doar după livrarea produselor accizabile într-un alt stat membru;

    c) legislaţia fiscală română [art. 18⁴ alin. (4) din Normele metodologice, cu trimitere la art. 135 Cod procedură fiscală] prevede un termen general de 5 ani pentru orice cerere de restituire/rambursare ?

    Întrebarea nr. 2. Art. 22 par. 1 lit. a) din Directiva 92/12/CEE trebuie interpretat în sensul că neformularea de către un comerciant a unei cereri de restituire a accizelor în statul membru unde accizele au fost plătite, înainte de livrarea produselor accizabile către un alt stat membru unde produsele sunt destinate consumului, conduce la pierderea dreptului comerciantului de a obţine restituirea accizelor plătite ?

    Întrebarea nr. 3. În cazul în care răspunsul la a doua întrebare este afirmativ, soluţia pierderii dreptului comerciantului de a obţine restituirea accizelor, proiectată într-o dublă impozitare a aceloraşi produse accizabile [în statul membru unde produsele accizabile au fost iniţial eliberate pentru consum şi respectiv în statul membru unde produsele sunt destinate consumului], este conformă cu principiul neutralităţii fiscale ?

    Întrebarea nr. 4. În cazul în care răspunsul la a doua întrebare este afirmativ, termenul extrem de scurt cuprins între data plăţii accizelor pentru produsele eliberate pentru consum într-un stat membru şi data expedierii produselor accizabile către un alt stat membru, unde acestea sunt destinate consumului, poate fi considerat ca fiind conform cu principiile echivalenţei şi efectivităţii? Sub acest aspect, prezintă relevanţă faptul că termenul general în care se poate solicita restituirea/rambursarea unui impozit, a unei taxe sau a unei contribuţii în statul membru în cauză este semnificativ mai lung ?

    12. Scandic Distilleries şi European Food apreciază că aceste întrebări pot lămuri instanţa de recurs şi părţile asupra soluţiei care trebuie pronunţate în această cauză. Astfel, întrebările solicită Curţii de Justiţie a Uniunii Europene să interpreteze art. 22 par. 1 lit. a) din Directiva 92/12/CEE, cu privire la posibila existenţă a unei sancţiuni a decăderii comerciantului din dreptul de a solicita restituirea accizelor (Întrebarea nr. 2). De asemenea, se solicită verificarea compatibilităţii unei practici administrative a organelor fiscale din România de respingere a cererilor de restituire cu dreptul european, în condiţiile specifice descrise în cuprinsul Întrebării nr. 1. În fine, se solicită ca instanţa de la Luxemburg să se pronunţe şi asupra compatibilităţii sancţiunii decăderii comerciantului din dreptul de a solicita restituirea accizelor plătite cu principiul neutralităţii fiscale şi respectiv cu principiile echivalenţei şi efectivităţii (Întrebările nr. 3 şi 4).

    D. OBLIGAŢIA  CURŢII  DE  APEL  ORADEA  DE  A  SESIZA  CURTEA  DE  JUSTIŢIE  A  UNIUNII  EUROPENE

   13. Dispoziţiile art. 267 par. (1) – (3) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene [fostul art. 234 din Tratatul CE] sunt redactate după cum urmează:

    (1) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:

    (a) interpretarea Tratatelor;

    (b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

    (2) În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o asemenea decizie îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune.

    (3) În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

   14. În cauzele indicate, raportat la prevederile art. 267 par. (3) TFUE, trebuie observat faptul că ne aflăm într-o situaţie în care Curtea de Apel Oradea – Secţia Comercială, de Contencios Administrativ şi Fiscal este o “instanţă naţională ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern“. Raportat la acest element, apreciem că ne aflăm în prezenţa unei obligaţii a Curţii de Apel Oradea de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

    În sprijinul aceste concluzii, pot fi avute în vedere şi următoarele argumente suplimentare:

    • Pe de-o parte, trebuie observat că până în prezent Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu a pronunţat nicio hotărâre cu caracter interpretativ în ceea ce priveşte art. 22 par. (1) lit. a) din Directiva 92/12/CEE şi nici nu s-a pronunţat asupra unor chestiuni similare celor care i-ar fi deduse spre analiză în prezenta cauză.

    • Pe de altă parte, refuzul de a sesiza Curtea de Justiţie de a sesiza Curtea de Justiţie cu întrebări preliminare, conform obligaţiei care revine în acest sens instanţelor naţionale în temeiul art. 267 par. (3) TFUE, poate conduce la deschiderea unei proceduri de infringement din partea Comisiei, aşa cum s-a întâmplat în cazul Suediei [A se vedea documentul nr. C (2004) 3899 din 7 octombrie 2004 referitor la procedura în constatarea neîndeplinirilor obligaţiilor, dosar nr. 2003/2161. A se vedea şi Paul Craig, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 562].

    E. SOLICITĂRILE  RECURENTELOR

   15. Pentru aceste motive, Scandic Distilleries şi European Food solicită Curţii de Apel Oradea ca după dezbaterea în condiţii de contradictorialitate a cererilor de sesizare, să procedeze la: (i) sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, prin intermediul unei acţiuni preliminare, cu întrebările indicate; (ii) suspendarea soluţionării recursurilor până la pronunţarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

    Societăţile recurente sunt reprezentate de avocat Cosmin Flavius Costaş din Baroul Arad.

Recent, prin sentinţa civilă nr. 10040 din 10 iunie 2011, Judecătoria Cluj-Napoca – Secţia Civilă a sancţionat din nou comportamentul abuziv al Unicredit Ţiriac Bank S.A.

Astfel, aşa cum s-a reţinut şi în alte speţe similare, la finalul anului 2007 şi începutul anului 2008 banca a procedat la o majorare unilaterală a comisionului de administrare, pretinzând că această majorare s-ar fi produs ca urmare a modificării Condiţiilor Generale de Afaceri ale Băncii. În această cauză, Unicredit Ţiriac Bank S.A. a majorat comisionul de administrare lunar de la 0,2% la 0,5% şi a procedat la perceperea comisionului majorat în fiecare lună.

Reclamanţii au achitat comisionul majorat până în luna noiembrie 2010, introducând apoi o acţiune civilă la Judecătoria Cluj-Napoca prin intermediul căreia au solicitat restituirea diferenţelor de comision achitate, ca plăţi nedatorate. În acest sens, ei au pretins în principal faptul că exista un acord expres al părţilor – în contractul de credit – asupra unui comision de administrare de 0,2% şi că modificarea contractului nu se putea face unilateral de către bancă. Au fost invocate şi dispoziţiile relevante ale Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor care interzic expres asemenea modificări unilaterale.

Prin hotărârea din 10 iunie 2011, Judecătoria Cluj-Napoca a admis integral acţiunea reclamanţilor. Instanţa a reţinut în special faptul că în contractul de credit exista o clauză expresă prin care valoarea comisionului de administrare este fixată la 0,2%. De asemenea, judecătorul fondului a observat că orice prevedere din Condiţiile Generale de Afaceri ale băncii nu putea prevala peste “termenii şi condiţiile” contractuale. În fine, s-a reţinut faptul că nu suntem în prezenţa unei acceptări tacite a modificărilor efectuate de bancă, clienţii achitând comisionul majorat pentru a evita riscul unei rezilieri unilaterale a contractului de către bancă.

În aceste condiţii, Judecătoria Cluj-Napoca a constatat inopozabilitatea modificărilor efectuate de Unicredit Ţiriac Bank S.A. şi a obligat banca să respecte prevederile contractuale, în sensul aplicării unui comision de administrare de 0,2% de la data de 21.01.2008 şi până la finalul contractului.

Merită menţionat faptul că hotărârea Judecătoriei Cluj-Napoca a devenit irevocabilă prin nerecurare, iar banca a pus deja în executare prevederile hotărârii judecătoreşti.

Reclamanţii au fost reprezentaţi în cauză de avocat Cosmin Flavius Costaş din Baroul Arad.

Potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă:

“În vederea intrării lor în vigoare, legile şi celelalte acte normative adoptate de Parlament, hotărârile şi ordonanţele Guvernului, deciziile primului-ministru, actele normative ale autorităţilor administrative autonome, precum şi ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de conducătorii organelor administraţiei publice centrale de specialitate se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I“.

Raportat la obligaţia de divulgare a actelor administrative cu caracter normativ, prin publicarea acestora în Monitorul Oficial, în doctrina recentă de drept administrativ s-a indicat cu deplin temei faptul că actele administrative nepublicate există, dar ele nu sunt obligatorii pentru particulari sau opozabile acestora [Ovidiu Podaru, Drept administrativ, vol. I - Actul administrativ (I). Repere pentru o teorie altfel, Ed. Hamangiu - Sfera juridică, Bucureşti, 2010, p. 261-262].

În acest context, trebuie avute în vedere unele exemple de acte administrative cu caracter normativ pe care organele fiscale din România le aplică, fără a putea face dovada publicării lor în Monitorul Oficial, conform exigenţelor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000.

Astfel, de pildă, în cadrul unor litigii având ca obiect determinarea obligaţiilor în materie de TVA ale persoanelor fizice care au desfăşurat tranzacţii imobiliare în perioada 2005 – 2009, a fost ridicată problema necompetenţei Direcţiilor Generale ale Finanţelor Publice judeţene de a efectua inspecţii fiscale în acest domeniu. Necompetenţa a fost evocată raportat la dispoziţiile art. 31 şi 99 C. pr. fisc., care atribuie această competenţă administraţiilor finanţelor publice de la domiciliul fiscal al contribuabililor.

În apărare, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj a prezentat instanţei o copie a Ordinului preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1172/2009, care aparent atribuie competenţa efectuării inspecţiilor fiscale Direcţiilor Generale ale Finanţelor Publice judeţene.

La solicitarea instanţei de a se preciza Monitorul Oficial în care a fost publicat Ordinul preşedintelului ANAF nr. 1172/2009, D.G.F.P. Cluj a precizat că actul nu a fost publicat în Monitorul Oficial, fiind un ordin intern al ANAF care este destinat doar personalui ANAF, dar care cu toate că este nepublicat în Monitorul Oficial, este opozabil contribuabililor, iar prin intermediul ordinului este delegată competenţa de efectuare a inspecţiilor fiscale privind persoanele fizice către direcţiile judeţene ale ANAF.

În ceea ce ne priveşte, nu putem împărtăşi o asemenea concluzie. Raportat la dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, pentru ordinul preşedintelui A.N.A.F. nr. 1172/2009 exista obligaţia de publicare în Monitorul Oficial. Atâta timp cât această obligaţie nu a fost în mod legal îndeplinită, este evident faptul că nu s-a asigurat publicitatea (divulgarea) actului administrativ cu caracter normativ în cauză. Prin urmare, ordinul preşedintelui A.N.A.F. nr. 1172/2009 nu este opozabil particularilor.

În materie fiscală, nepublicarea actului care conferă competenţa materială pentru efectuarea inspecţiei fiscale în favoarea Direcţiilor Generale ale Finanţelor Publice are consecinţe devastatoare. Astfel, în lipsa Ordinului nr. 1172/2009 din ordinea juridică, urmează a se aplica normele generale de competenţă în materie fiscală, aceasta revenind Administraţiilor Finanţelor Publice şi putând fi eventual delegală, în condiţiile Ordinului preşedintelui A.N.A.F. nr. 2311/2007. Această constatare este însă valabilă doar pentru inspecţiile fiscale viitoare.

În schimb, pentru inspecţiile fiscale efectuate până în prezent de către Direcţiile Generale ale Finanţelor Publice judeţene, consecinţa nepublicării Ordinului preşedintelui A.N.A.F. nr. 1172/2009 şi deci a inopozabilităţii acestuia antrenează nulitatea raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de impunere întocmite cu ocazia inspecţiei fiscale. Această concluzie se impune tocmai datorită caracterului de ordine publică a competenţei (Ovidiu Podaru, op. cit., p. 103 – 104). Nulitatea raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de impunere pot fi invocate fie pe cale directă, în contextul unei acţiuni în contencios fiscal, fie pe calea excepţiei de nelegalitate (art. 4 din Legea nr. 554/2004).

Această chestiune ar trebui să reţină şi atenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, care este datoare să atribuie consecinţele juridice corecte în situaţii similare. Concluzia noastră este formulată prin raportare la o soluţie a Înaltei Curţi, care relevă un raţionament similar fiscului. Astfel, în cadrul unei inspecţii fiscale efectuate în anul 2006, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad a aplicat Metodologia de inspecţie fiscală a TVA nr. 303271/27.12.2005 şi a decis, pe baza acestei metodologii, că TVA aferentă unor cheltuieli efectuate de contribuabil nu îndeplinea condiţiile pentru exercitarea dreptului de deducere. În contextul unei cereri de revizuire, societatea revizuientă a invocat faptul că Metodologia în cauză, nepublicată vreodată în Monitorul Oficial, nu putea fi opozabilă particularului.

Decizia Înaltei Curţi asupra acestor chestiuni a fost una care descalifică, din punct de vedere profesional, pe judecătorii care au soluţionat această cauză. Astfel, Înalta Curte a afirmat ritos în cuprinsul deciziei civile nr. 3525 din 2 iulie 2010 că ” … metodologia a cărei nepublicare o invocă revizuienta nu a produs efecte externe în raportul juridic dintre autoritatea fiscală şi contribuabil“. Pe cale de consecinţă, Înalta Curte a apreciat că nu se impune să discute despre sancţiunea nepublicării metodologiei în Monitorul Oficial, inexistenţa actului.

Pentru motivele arătate mai sus, nu putem califica raţionamentul Înaltei Curţi decât ca fiind unul fundamental greşit. Din moment ce metodologia a fost aplicată, ea constituind temeiul juridic al raportului de inspecţie fiscală, este evident faptul că ea a produs efecte faţă de contribuabil, fiindu-i opusă de fisc acestuia. Dimpotrivă, contribuabilul a evocat în mod corect inopozabilitatea unui act nepublicat în Monitorul Oficial şi, în lumina principiului european al securităţii juridice, era îndreptăţit să obţină o soluţie favorabilă în sensul înlăturării din cauză a metodologiei contestate.